La giòstra
di Roberto Pontoni
Cun e’
surìṡ e ’na faza ch’ sugnēva
da i sôn
e dal luṡ u s lasēva tirê’,
e in cal
nöt e’ babèn u s pirdēva
e int un
mónd divērs u s lasēva purtê’.
In sëla a
un caval biânc e’ curēva,
l’arvēva
al braza coma par vulê’
e a ócc
asrē u s abandunēva
a cl’ëria
ch’ l’a l parēva carizê’.
Una
machìna, un treno, un landó,
ognô
l’avēva ’na störia da cuntê’
a cagl’j
ómbar in pì, fērmi a gvardê’.
Cla muṡica
dôlza l’a n s sintēva pió,
e’ babèn
l’arstēva fērum a ’spitê’,
cun do
munēd in mân, pr’arturnê’ a sugnê’.
La giostra
Con il
sorriso e un’espressione sognante
si
lasciava attirare dai suoni e dalle luci,
e in
quelle note il bimbo si perdeva
e in un
mondo diverso si lasciava portare.
Correva in
sella a un cavallo bianco,
apriva le
braccia come per prendere il volo
e ad
occhi chiusi si abbandonava
a
quell’aria che sembrava accarezzarlo.
Un’auto,
un treno, una carrozza,
ognuno
con una storia da raccontare
a quelle
ombre in piedi, ferme a guardare.
Quella
musica dolce non si sentiva più,
ma il
bimbo se ne stava immobile ad aspettare,
con due
monete in mano per ritornare a sognare.
Roberto Pontoni
|